Cuvântul cazinou este de origine italiana şi se asociază cu o casa de dimensiuni reduse – casini – unde se întâlneau cei bogaţi, unde, de cele mai multe ori,, viciul era la el acasă şi totodata, între două jocuri de noroc, se puneau la cale treburile ţării. Prima casa oficială de jocuri de noroc şi-a deschis porţile la Veneţia, în 1626. Oraşul lagunelor a rămas vreme îndelungată „Mecca” jucătorilor împătimiţi.
Edificiul Cazinoului surprinde prin locul unde a fost ridicat, prin asimetricul volumelor şi provocarea privitorului de a-i intui de la exterior spre interior intimitatea şi funcţionalitatea spaţiilor. Cazinoul Constanţei a fost una dintre primele construcţii destinate pentru socializare şi distracţii. Imediat ce oraşul a fost preluat de către administraţia românească, prefectul Remus Oprean a considerat că pentru ceea ce urma să devină oraşul era necesară ridicarea unui astfel de local. Istoria Cazinoului a început în jurul anului 1880. La acea vreme stabilimentul se numea Cazin sau Kürsaal (din limba germana) si era o construcţie de paiantă, fardată cu scândură la exterior. Aceasta se afla lângă Farul Genovez, la capătul dinspre mare al bulevardului Elisabeta în imediata apropiere a Hotelului Carol I. Existau două săli de lectura unde „vilegiaturiştii” puteau citi ziarele locale şi reviste, precum ,,Telegraf”, „Farul Constanţei”, dar şi publicaţii precum, ,,Figaro” sau ”L’Ilustration”. Existau de asemenea două săli de jocuri şi o terasă cu deschidere la malul mării. Terasa era locul preferat de întâlnire al turiştilor şi a elitei constănţene dar şi a marinarilor ambarcaţi pe navele ce operau în port.
Această primă amenajare este menţionată şi de Barbu Ştefănescu Delavrancea care a vizitat Constanţa în 1887 când a fost inaugurată statuia lui Ovidiu. El povestea: „În port, marinari români şi marinari englezi…sunt nelipsiţi de la petrecerile organizate la Casino, la Hotel Carol sau pe bulevard.”
În anul 1880 oficialii oraşului au considerat că lângă acest local trebuia construit ceva mai potrivit pentru urbe si astfel s-a preconizat construirea de către Henry Guaracino a unui pavilion ce urma a fi situat mai jos de nivelul bulevardului.
De abia în anul 1890 s-a pus problema unei construcţii definitive a Cazinului. Se ridicaseră câteva platforme dar erau modeste ca dimensiuni şi nu puteau oferi nimic din ceea ce ar fi adus cu sine o terasă. Era nevoie de acel loc ce putea oferi cu generozitate confort unei seri plăcute la mal de mare.
În anul 1891cȃnd o furtună puternica a distrus în mare parte clădirea din lemn a Cazinului, Primăria a ajuns la concluzia că este mai ieftin să ridice o noua clădire decât să o repere pe cea parţial distrusă. Kürsaalul a fost demolat la începutul anului 1892 (pe 29 ianuarie a fost aprobată demolarea). Locul noului local a fost mutat de lângă Farul Genovez spre port aproximativ în zona unde este amplasat actualul edificiu al Cazinoului.
Lucrările au început în aprilie 1892 la cererea primarului Al. Belik şi a fost dat în folosinţă în 1893. A fost tot o construcţie din paianta, susţinută de piloni din lemn. Acest stabiliment era compus dintr-o sală de dans, mai multe încăperi şi o terasa deschisă către mare. Situat pe malul Mărei, împodobit cu drapele şi destul de spaţios, a devenit locul de întâlnire al tuturor.
Unul dintre antreprenorii Cazinoului a fost căpitanul Constantin Creangă, fiul scriitorului Ion Creangă şi tatăl lui Horia Creangă, unul dintre cei mai mari arhitecţi români ai perioadei interbelice.
Casinul, care era tot o clădire provizorie construită din lemn, pe un parter de piatră, a avut viaţă scurtă şi a fost dezmembrat în anul 1910, pentru a face loc impresionantului edificiu ce avea să devină simbolul oraşului de la malul mării.
Cazinoul lui Daniel Renard
Cel de-al treilea şi noul Cazinou al Constanţei a fost proiectat de arhitectul Daniel Renard, în stil Art Nouveau.
Român după mamă şi elveţian după tată, Renard s-a născut în Neamţ şi a făcut studii la Paris. La Constanţa a locuit pe strada Romană, actuală Revoluţiei, În afară de Cazino, el a mai proiectat Pavilionul restaurant din faţa Cazinoului, actualul Acvariu, Hotel Regina (Intim), Hala Pieţei, dispărută, complexul administrativ de lângă gara veche (Prefectura, Palatul regal şi Tribunalul), biserica din Hârşova.
Ales de liberali să construiască această clădire, Renard este înlăturat în momentul în care au venit conservatorii la putere, în anul 1905, de proiectarea Cazinoului ocupndu-set apoi arhitectul Petre Antonescu. În viziunea lui, Cazinoul avea funcţiunea de teatru. Dar revenirea liberalilor la putere între 1907 şi 1908 face ca Renard să-şi reimpună stilul Art Nouveau. Aşa se face că fundaţiile Cazinoului au fost modificate de trei ori.
Superba clădire a fost inaugurată la 15 august 1910, în prezenţa Principelui Ferdinand. A fost cel mai mare edificiu de acest fel de pe teritoriul României.
Unii au spus că emblema oraşului seamănă cu un dric dacă îl priveşti de sus, iar ferestrele au formă de mormânt. Explicaţia o dă tot Radu Cornescu: „Dricul are elemente de Art Nouveau, aşa cum are şi Cazinoul”, spune arhitectul.
Art Nouveau a fost un fenomen de o amploare rar întâlnită în istorie şi a semnificat, în primul rând, o eliberare din chingile artistice ale vremii, spre nou, spre non-conformism. Aşa se face că la începutul secolului al XX-lea, Cazinoul era un loc cu totul aparte, unde aveau acces numai cei bogaţi şi aventurierii, unde ţinuta de seara era obligatorie, iar luxul o atitudine firească. În acelaşi timp, Cazinoul era considerat un loc de pierzanie, extrem de amăgitor. În sălile lui se consumau drame, se trăia cu pasiune intensă patima jocurilor creând o aura de mister în jurul acestei clădiri, a cărei istorie cuprinde multe tragedii şi poveşti nefericite. Adesea, cei ruinaţi la jocurile de noroc sfârşeau noaptea în valurile întunecate ale mării, sau într-o camera de hotel, cu un glonte în tâmplă.
Pe 20 august 1916, când au început bombardamentele asupra Constanţei, Cazinoul a fost folosit de Cucea Roşie pe post de spital de campanie, însă a fost şi clădirea lovită de schije şi atunci au murit aici 10 oameni. Pe 19 noiembrie 1917, Cazinoul devine iarăşi functional. În 1934, Daniel Renard a fost chemat pentru reparaţii la Cazinou.
Din 1941, Cazinoului a devenit gazdă pentru trupele germane care au fost cazate în frumosul edificiu de la malul mării. Din nou, Cazinoul a avut de suferit de pe urma bombardamentelor, dar a fost renovat în anul 1951 cu ajutorul deţinuţilor politici.
Începând din anul 1948, Cazinoul a adăpostit Casa de Cultură a Sindicatelor, iar între anii 1960 şi 1989 a aparţinut ONT Litoral. Ultima reparaţie majoră a Cazinoului a fost făcută între anii 1986 – 1988.
Cândva perla litoralului românesc, Cazinoul din Constanţa se degradează pe zi ce trece, fără ca autorităţile să stabilească un plan de salvare a clădirii.
